Participarea noastră la lucrarea lui Dumnezeu nu este o simplă acțiune, ci ceva de
mare importanță, pentru că, deși Domnul este cel care face minuni în mijlocul nostru, El are nevoie de cooperarea noastră pentru ca lucrarea să fie făcută. Acest lucru este incredibil și se află în Scripturi (Marcu 16.15; Faptele Apostolilor 1.8, Maleahi 3.10). Mântuirea celor rătăciți depinde de uneltele noastre, de zeciuială, ofrande și de credința noastră în Cel Atotputernic. Însă, este important să știm că El nu ne poate folosi dacă suntem în păcat.
Dumnezeu ne numește împreună-lucrători cu El (1 Corinteni 3.9) și, desigur, nu sunt cuvinte măgulitoare, ci un adevăr care, dacă este înțeles și practicat, ne va duce la realizări mari. Prin urmare, închinați-vă Lui și stați departe de orice implicare în lucruri condamnate de Scripturi. Acționând în acest fel, nu veți întinde mâinile vlăguite de putere și întinate de lucruri murdare. Suntem singurii responsabili pentru a face lucrarea sfântă în veacul nostru, astefel încât nu putem face greșeli.
În timpul slujirii pământești a lui Isus, dacă El nu și-ar fi folosit autoritatea în alungarea duhurilor, cei stăpâniți de demoni nu ar fi fost izbăviți. În același mod, dacă nu credem în puterea lui Dumnezeu și nici nu ordonăm duhurilor rele să se retragă, vom trăi cu oameni care au în sufletele lor duhuri rele gata să ucidă, să fure și să distrugă (Ioan 10:10a). Responsabilitatea noastră este enormă, iar îndeplinirea ei înseamnă să avem mereu un hambar plin pentru a fi folosit la momentul potrivit.
În Evul Mediu, Veacul Întunericului, Dumnezeu nu a mântuit și nici nu a izbăvit mulțimea suferinzilor din cauza marilor epidemii care le-au luat viața, nefiind nimeni care să se ofere să fie o punte, sau mai bine zis, o unealtă pentru El. La fel, în zilele noastre, dacă nu ne ridicăm pentru a alunga boli, precum cancerul, zika, chikungunya și alte rele, oamenii nu vor fi eliberați. Pentru că aparținem Domnului, avem autoritatea de a ne ruga și de a-i forța pe îngerii Săi să acționeze în numele nostru.
Avraam a vorbit diferit cu îngerii lui Dumnezeu care au venit la el ziua în amiaza mare. Stătea la ușa cortului, când i-a văzut, și-a dat seama imediat cine sunt și a alergat să-i întâmpine. Patriarhul, văzând prilejul de a-I sluji lui Dumnezeu, i-a invitat să-și spele picioarele și să se culce sub copac, apoi să le dea pâine. Avraam a crezut că sosirea lor era pentru a mânca pâine.
Îngerii nu au spus că patriarhul s-a înșelat sau că, fiind ființe îngerești, nu vor mânca pâinea oamenilor. Apoi, nu toată pâinea este ceva material, pentru că Cel Preaînalt ne- a dat Cuvântul Său. Această pâine a fost un simbol al revelațiilor primite de noi, care este
„energie” pentru a fi dată îngerilor. Nu putem retrage Cuvântul de credință rostit de noi înaintea trimișilor lui Dumnezeu, pentru a termina lucrarea sfântă.
Reprezentarea simbolică era adevărată, căci un om a dat lapte, unt și pâine îngerilor și apoi a venit marea binecuvântare: Sara, la o vârstă înaintată, avea să nască un fiu. Aflând revelația, ea a râs la vestea că va deveni mamă deoarece era bătrână, dar nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu. Pâinea credinței va face ca promisiunea să se împlinească în tine.

În Hristos, cu dragoste,

R. R. Soares