Fiecare rugăciune pe care o facem este pentru a primi răspunsul Domnului, dar aceasta nu se întâmplă doar pentru că cerem. Pe lângă faptul că știm că Dumnezeu nu este slujitorul nostru, ci Stăpânul, trebuie să învățăm că sentința noastră, declarația pe care o vom face și care va scoate răul la iveală, trebuie spusă înaintea Celui Preaînalt – revelația Cuvântului Său. Astfel, de multe ori, mult mai repede decât credem, vom avea binecuvântarea dorită.

Fără dezvăluirea a ceea ce este scris, faptele noastre nu sunt decât niște ritualuri religioase, care nu vor aduce rod. Când Isus a spus că nu vom face nimic fără El, Domnul ne-a învățat să procedăm așa cum făcea El (Ioan 15:5). Dacă nu vom urma îndrumările Lui, nu vom avea succes în hotărârile noastre de credință. Însuși Fiul lui Dumnezeu ne arată că El se purta conform îndrumărilor Tatălui, și făcea doar ceea ce vedea că El făcuse mai întâi (Ioan 5:19).

Isus a explicat că, cuvintele pe care El le spunea și care îi înviau pe cei căzuți, îi vindecau pe bolnavi și îi scoteau pe demoni, I-au fost date direct de Tatăl. În același mod, trebuie să ne uităm la Cuvânt și la fața Lui, pentru a primi luminarea necesară și, odată cu ea, credința. Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit (Proverbele 16:20). Ori, ritualurile religioase nu au putere de unele singure.

Timp de multe zile, apostolul Pavel, când a părăsit orașul Filipi pentru a se ruga, a fost supărat pe demonul ghicirii care se folosea de o tânără. Când el și grupul lui de slujitori au trecut pe lângă ea, aceasta a spus audienței că ei sunt robii lui Dumnezeu, care au anunțat calea mântuirii. Însă, într-o bună zi, acesta s-a mâniat și a mustrat acel duh, care a dat înapoi (Faptele Apostolilor 16:17, 18). Această „răzvrătire” este referitoare la Domnul, care spune ceea ce trebuie făcut; este ca și cum ai fi înaintea Lui.

Psalmistul încheie versetul cerând lui Dumnezeu să țină seama de dreptate. El a înțeles că ceea ce Domnul a revelat în Cuvânt îi aparținea și, de aceea, l-a numit dreptate, neprihănire și bun propriu. Oricine află de la Domnul ceea ce îi aparține prin arătarea feței Sale – Scripturile – nu va mai acționa ca un cerșetor, ci ca proprietar al unui lucru drept și just. Așadar, du-te înaintea judecătorului drept pentru a cere ca dorința să-ți fie acordată ca neprihănire, și nu ca o favoare.

Vezi ceea ce îți spune Tatăl prin Scripturi și nu irosi astfel de cuvinte, căci vorbindu-ți despre un lucru, El ți-l dă în stăpânire. Ceea ce îți spune Dumnezeu poate fi comparat cu o casă pe care ți-o dă cineva; dacă te temi de hoțul din vecini, nu vei locui niciodată în acea casă. Fii mereu ferm în a cere ceea ce este al tău și, după ce te-ai rugat, asumă-ți binecuvântarea. Chiar strigând conform Bibliei, dacă nu-ți primești binecuvântarea, nu o vei avea niciodată.

Dumnezeu nu poate auzi decât dreptatea; de aceea, nu cere ceea ce nu ți s-a dat. El nu poate răspunde decât la strigătul tău, la actul tău definitiv de a lua în posesie ceea ce ți s-a spus că este al tău. Când te rogi, nu folosi argumente omenești, ci doar cuvintele Domnului și, în cele din urmă, crede că El nu va înceta niciodată de a împlini ceea ce făgăduiește. Atitudinea ta este ceea ce face ca revelația să devină realitate.

În Hristos, cu dragoste,

R. R. Soares