Dumnezeu trebuie să fie lăudat pentru toate lucrurile: pentru viața noastră, pentru aerul pe care îl respirăm, pentru cugetul pe care-l avem, și, în sfârșit, pentru toate lucrurile bune pe care El ni le-a pregătit. Noi suntem visul Său, iar noi, cei care suntem convertiți, dobândim poziția de fii ai Săi. Această poziție nu a fost cucerită printr-un decret și nici pentru că Domnul a văzut că avea nevoie de noi, ci pentru faptul că El ne-a iubit atâta încât Și-a dat singurul Său Fiu pentru a muri în locul nostru (Jo 3.16). Așadar, cine acceptă pe Isus drept Mântuitor este izbăvit pentru totdeauna de pierzania veșnică și începe să facă parte din família sfântă.

            Astfel, asumându-ne o asemenea poziție, nu trebuie să lăsăm pe diavol să ne umple inima cu trufie, disprețuind pe cei nemântuiți. Trebuie să fim cu grijă pentru a nu-i ocoli pe oamenii rătăciți pe care Dumnezeu ni-i pune înainte! El face asta fiindcă îl iubește pe păcătos, dar și pe noi. Celui rătăcit, El îi va da mântuirea, iar nouă, răsplata. Cel Preaînalt are multă dragoste pentru cei rătăciți, altfel aceștia nu ar supraviețui. Din această rațiune, noi, cei mântuiți, avem obligația de a căuta pe lângă Domnul înțelepciunea astfel încât să ducem cunoașterea Celui Preaînalt celor ce zac în întuneric.

            Cea mai mare binecuvântare pe care o primim din Ceruri, după mântuire, a fost aceea de a se teme de Domnul. Asta ne face să evităm păcatul, să disprețuim ofertele celui rău și să iubim pe Domnul din toată inima. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a accepta poruncile Sale și a le păzi (Jo 14.21). Cine primește poruncile cele sfinte și le păzește descoperă că os grănarele Domnului sunt acoperite de binecuvântări nenumărate în așteptarea celor credincioși. Cel care se teme de El va avea izbândă în tot ceea ce va întreprinde.

            Nu este îndeajuns de a avea poruncile și de a le păzi. Omul care dorește cu adevărat să fie fericit trebuie să se roage și să încerce să se bucure de tot ceea ce Domnul îi cere să facă. Cine realizează oricum lucrarea lui Dumnezeu și se lasă stăpânit de tot felul de interesse josnice în realizarea a ceea ce Tatăl poruncește va afla că a slujit diavolului, și nu lui Dumnezeu.

            Cum este oare posibil ca un om cu o dorință necurată în cuget să poată vorbi cuiva despre Dumnezeu? Este scris ca blestemat să fie cel care face lucrarea Domnului cu nebăgare de seamă (Ieremia 48.10). Cei care se tem de Domnul au mult succes, căci se dăruiesc Tatălui, trăiesc cu Cuvântul în inimă, dându-și silința de a bucura în toate cele pe Cel Preaînalt. Aceștia nu sunt niciodată părăsiți și, când se roagă, li se vine în ajutor.

În Hristos, cu dragoste,

            R. R. Soares