A cere binecuvântarea direct de la Dumnezeu este începutul tainei pentru ca omul să fie cu izbândă în duh. Pierde mult cel care, cu toate acestea, folosește alte surse – vreun alt mijlocitor – în loc de a vorbi direct cu Unicul Dumnezeu care are putere și, de fapt, binecuvântează pe cel care vine la El.

            Cel Preaînalt nu lipseşte de niciun bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană (Psalmi 84.11b). De fapt, dacă noi, care suntem răi, știm să dăm daruri bune copiilor noștri, cu atât mai mult Tatăl cel din ceruri va da alor Săi (Luca 11.13). Așadar, ceea ce nu este interzis în Cuvânt poate fi cerut, de îndată ce se face cu credință.

            Apoi, trebuie să verificăm dacă știm ce este credința și dacă o avem. Habotnicii cred că a dori ceva este același lucru cu a avea credință, dar nu este asta ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune; astfel, Cuvântul zice că trebuie să ne asigurăm că nu este ceva ce vine de la noi, ci este un lucru ce vine în inima noastră în urma auzirii a ceea ce spun Scripturile (Romani 10.17). Această convingere este un element indispensabil pentru ca rugăciunile nostre să-și aibă răspuns. Pe lângă aceasta, este de o mare importanță să ducem o viață fără de păcat și hotărârea de neclintit de a căuta și primi binecuvântarea, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să avem motive bune pentru a cere. Însă, de nu avem credință în noi, nu vom fi auziți.

            Cei care umblă în credință sunt singurii ce sunt plăcuți Domnului (Evrei 11.6a). Oamenii ce se dedică operelor de caritate fac, desigur, o frumoasă lucrare, dar care nu are valoare în sensul de a striga la Cel Preaînalt și de a primi de la El răspuns. În realitate, nimic din ceea ce face omul de unul singur – nicio mărturie adusă lui Dumnezeu, nici măcar un dar ce nu a fost inspirat de Sfântul Duh – nu are valoare în Ceruri. Supunerea desăvârșită față de ceea ce ne este revelat prin mijlocirea Scripturilor este ceea ce contează. Cu alte cuvinte, Domnul trebuie să ne călăuzească chiar și pornirile sufletești. Cine își urmează învățăturile dobândește credința necesară pentru a fi auzit.

            După ce avem credință și ne rugăm, nu avem voie să ne îndoim. Cum oare un om poate avea credință și să se îndoiască în același timp? Oricât de lipsit de sens ar fi, aceasta este ceea ce s-a întâmplat lui Petru, când a văzut pe Isus umblând pe ape. Când Învățătorul i-a spus ”Vino !”, acesta a început să umble pe ape ca să meargă la Isus (Matei 14.22-33). Ori, ceea ce i-a dat puterea de a merge pe mare era faptul de a umbla în credință. Însă, într-un moment de slăbiciune, a fost ispitit să se îndoiască. Văzând valurile și puterea vântului, ucenicului i s-a făcut frică; așadar, fiindcă s-a îndoit, a început să se afunde. Strigând la Domnul pentru ajutor, a fost auzit, însă Hristos l-a certat, întrebându-l de ce se îndoise.

            Iacob asemuiește omul ce se îndoiește cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Fratele meu, de vrei să-ți fie auzite cererile, fii de neclintit în credință!  

            În Hristos, cu credință,

            R. R. Soares