Psalmistul a fost folosit de Dumnezeu pentru a deschide ochii norodului față de diferite subiecte – unul dintre acestea fiind faptul că nu morții laudă pe Cel Preaînalt. Însă, spune oare asta și despre cei care au plecat deja întru veșnicie ori despre cei care nu s-au născut din nou?

Lauda în Numele Domnului este dată cu adevărat când primim vreo binecuvântare, cum ar fi, de exemplu, vindecarea și eliberarea. Așadar, când omul vorbește cu gura pe dinainte ca să-L laude pe Cel Preaînalt, Îi face o închinăciune fără sens. Când, însă, este eliberat de o ispită sau primește atingerea sfântă pentru a fi vindecat de vreo boală sau pentru a primi rezolvarea la vreo problemă, atunci, într-adevăr, are toate motivele de a spune: ”Tată, Îți aduc laudă pentru cutare sau cutare lucru”.

Cineva a definit lăudarea Celui Atotputernic drept un act prin mijlocirea căruia Îi mulțumim Lui sau Îl elogiăm pentru ceva ce El a făcut în favoarea noastră – ceea ce este cu totul diferit de închinarea făcută pentru simplul fapt că El este Dumnezeu. Ori, a lăuda înseamnă să slăvești calitățile sau să vorbești despre virtuțile cuiva. Cum, așadar, am putea oare cu adevărat să facem asta pentru Domnul, de El nu ar lucra în noi?

Psalmistul spune că morții nu aduc laude Creatorului. Aceasta înseamnă că oamenii ce nu s-au născut încă din nou nu îndeplinesc condițiile de a-L slăvi. Așadar, rătăciții, chiar de au cele mai bune intenții, nu reușesc să se închine lui Dumnezeu, căci, până la urmă, slava ce Îl bucură și, astfel, cântărește în lumea duhovnicească, este cea făcută când născuții Domnului primesc de la El harul și, ajutați de Sfântul Duh, I se încredințează. În acest sens, avem diferite povețe în Cuvânt despre faptul că Cel Atotputernic poate primi numai ceea ce El ne-a dat mai întâi (Romani 11.35,36). David, de exemplu, a spus că Dumnezeu va fi pricina laudelor sale în adunarea cea mare (Psalmi 22.25).                                                                                                                                                                                      

Moartea duhovnicească ce a venit peste umanitate când Adam a păcătuit (Romani 5.12), durează până când omul se convertește și se naște din nou. Atâta timp cât aceasta nu se întâmplă, el, fiind mort duhovnicește, nu are capacitatea de a slăvi pe Domnul, căci, fără a se naște din nou, nu primește permisiunea pentru a primi harul și atingerea sfântă. De fapt, Hristos însuși a afirmat că, despărțit de El, omul nu poate face nimic (Ioan15.5).

Fratele meu, vremea slavei este acum. Astfel, vom profita și vom trăi puternic lucrarea sfântă, făcând-o cu dragoste și pasiune, căci, pentru ca Dumnezeul nostru să primească slava ce I se cuvine, avem nevoie de asemenea ca să facem astfel încât cât mai mulți oameni să primească noua naștere. Atunci, vom profita de acest privilegiu sfânt de a-L slăvi pe Domnul, căci, când lucrăm pentru El cu inima, El Se bucură și, drept rezultat, ne răsplătește cu binecuvâtări nenumărate.

În Hristos, cu dragoste,

R. R. Soares